Corbii de Piatra

Monastirea CORBII DE PIATRA

Monastirea Corbii de Piatra apare in documente, de la reinfiintarea ei in 1512 cu aceasta denumire. Dar, pe parcursul timpului, mai apare, din cand in cand si cu un alt nume: monastirea de la Meris sau monastirea Meris sau monastirea Merisul.Denumirea Schitul rupestru ‘Sf. Ap. Petru si Pavel’ este complet gresita. Hramul monastirii a fost, de la reinfiintarea ei la 23 Iunie 1512, ‘Adormirea Maicii Domnului’ si cu acest hram apare in documente pana in sec.XIX cand devine biserica de mir si cand a fost pus hramul ‘Sf. Ap. Petru si Pavel’. La fel s-a intamplat si cu titulatura in aceasta perioada, in sec. XVI-XIX, locasul de la Corbii de Piatra purtand in documentele vremii totdeauna denumirea de monastire nu de schit, iar redeschiderea lui in 1996 se face sub aceeasi titulatura: Monastirea Corbii de Piatra. De aceea folosirea titulaturii Schitul rupestru ‘Sf. Ap. Petru si Pavel’ este gresita pentru ca hramul ‘Sf. Ap. Petru si Pavel’ a fost pus cand nu mai era asezamant monahal, deci nu mai putea fi numit monastire sau schit, dar si datorita faptului ca, chiar daca acum s-a adaugat, cinstind memoria inaintasilor, al doilea hram, ‘Sf. Ap. Petru si Pavel’, intotdeauna numele unei monastiri este dat de hramul principal. Deci, daca ar fii sa numim si altfel sfantul locas decat cu titulatura lui oficiala, Monastirea Corbii de Piatra, in nici un caz insa cu cea de Schitul rupestru ‘Sf. Ap. Petru si Pavel’.Afirmatia conform careia unul din cele doua foste sfinte altare (cel din stanga) ar fi fost catolic este complet falsa. Absolut toate caracteristicile bisericii, arhitectura, pictura si configuratia celor 2 foste sfinte altare sunt dupa izvodul bizantin, ca sa nu mai spunem ca, fiecare graunte de gresie marturiseste cu glas mare, ca bisericuta rupestra respira prin toti porii, ortodoxie in stare pura.Cele trei lacasuri rupestre, de la Corbii de Piatra, Namaiesti si Cetatuia NU formeaza un triunghi echilateral, asa cum sustin unele afirmatii care incearca sa creeze spectaculosul ieftin acolo unde el se afla de fapt, dar “curatit si lamurit de sapte ori” in cuptorul istoriei si care nu se descopera neaparat mintii ci mai degraba inimii.Monastirea Corbii de Piatra nu are si nu a avut vreodata hramul “Izvorul Tamaduirii”, analogie fortata cu monastirile Namaiesti si Cetatuia, tot in duhul celei dinainte, analogii care vor sa vada in cele trei sfinte monastiri altceva decat sunt ele de fapt: marturii ale dainuirii noastre ortodoxe pe aceste meleaguri.Monahia Magdalina, ctitora restauratoare a lacasului de la Corbii de Piatra ca si asezamant monahal, era matusa voevodului Neagoe Basarab. Aceasta legatura de rudenie face ca sa nu mai apara surprinzatoare inchinarea monastirii, la cateva luni dupa redeschidere, domnitorului Neagoe.Tamplaria (usi, ferestre) nu a fost inlocuita (asa cum sustin unii din mai marii zilei, care nici macar nu au trecut pragul bisericii) pentru simplul fapt ca nu exista! Actuala tamplarie s-a pus ca urmare a concluziei la care au ajuns specialisti in restaurare conform careia stricaciunile de pe peretele nordic al bisericii au fost de cauzate de infiltratiile de apa, corelate cu inghetul din timpul iernii. S-au incercat toate felurile de incalzire pe timpul iernii dar fiecare facea mai mari pagube: soba cu lemne, facea fum si praf, radiatoarele electrice, din cauza umiditatii excesive s-au scurtcircitat si au luat foc iar radiatoarele pe baza de gaz sporeau umiditatea. La acestea se adauga faptul ca in urma incalzirii, apa din pereti si podea se evapora, transformand biserica in sauna, rezultand un condens care se depunea pe fresca de unde apa picura asa cum picura inaintea unei ploi de vara. Asa ca s-a recurs la aceasta lucrare care izoleaza foarte bine termic si, in urma acestei lucrari, din iarna lui 2003 temperatura in biserica nu a mai scazut vreodata sub +50 C. Acest fapt a avut un efect benefic asupra picturii care si-a mai revenit si chiar unele portiuni care pana acum erau ilizibile acum pot fi vazute.Din cauza acelorasi motive sfintele slujbe se savarsesc in biserica numai vara in restul timpului sfantul locas fiind deschis doar pentru vizitare.

Sfielnică încercare de introducere în duhul locului sau în loc de

ISTORIC

România este minunată. România este necuprinsă, după cum istoria completă a unui loc nu poate fi cuprinsă cu mintea.

Corbii de Piatră. Aşa se numea locul acesta înainte şi o istorie nesfârşită îi este astăzi moştenirea cea mai de preţ. Aici, în satul Corbi, ai sentimentul că intri intr-o altă dimensiune a timpului, trecutul întampinându-te la fiece pas şi dând mâna cu prezentul într-un mod atât de gingaş care te face să trăieşti fapte de odinioară ca şi cum s-ar petrece acum. Dar nu toti simt lucrul acesta, nu toti văd urmele istoriei printre care se amestecă şi ei, oamenii; oamenii aceştia sunt absorbiţi de clipa efemeră a acestei vieţi şi de izbânda măruntă a fiecărei clipe, în timp ce pietrele pe care calcă mustesc, nu de apă, ci de amintiri fără de timp. Locurile acestea au fost locuite dintotdeauna şi unii dintre bătrânii aceştia mai cred că aici, la Chilii, undeva sub malul de piatră, Dumnezeu le-a dat “drumul din palmă” primilor oameni.

Călătorul ştie, simte şi află că ceva este adevărat din toate acestea. Ştie că acolo, sus, deasupra bisericii săpate în piatră, pe malul în care corbii uriaşi îşi săpau sălaşuri cu ciocurile şi cu ghearele, s-au găsit urmele oamenilor dintru începuturi, ştie că locurile acestea stranii poartă încrustate în ele memoria potopului. Simte că în alte timpuri, triburile de carpi îşi ascuţeau săbiile de piatra friabilă şi că pe Plaiul de Mijloc ar fi fost ruinele ceţoase ale Gezidavei, fabuloasa cetate a regelui dac Dromichetes, despre care legendele povestesc că zgâria cerul cu turnurile sale şi că soarele pălea în faţa strălucirii bogăţiilor sale. Află că uriaşele pietre scobite straniu pe care calcă, au fost altare însângerate înainte de Iisus, că hrubele grozave ale acestor maluri ale corbilor au servit dintotdeauna închinării la un şir nesfârşit de divinităţi succesive, că acolo, sus, deasupra râului, sunt ultimele pietre ale castelului lui Voicu Corvin, fiul lui Şerb şi tatăl legendarului Iancu Corvin de Hunedoara cel care avea să păstreze pentru totdeauna blazonul corbului, tranformându-l într-un semn al regilor.

Considerată pe bună dreptate o enigmă, biserica rupestră a monastirii “Corbii de Piatră” nu se lasă descrisă uşor. Incastrată în stâncă, când o vezi din afară, nu seamănă cu nimic: nici cu o peşteră, nici cu o biserică; dar după ce intri constaţi cu uimire că este şi una şi alta, este o biserică ascunsă ca o peşteră în inima colosului de gresie. Cele mai timpurii datări ale bisericii rupestre, ca locaş de cult ortodox merg către sfârşitul sec.II d.Hr. perioadă în care istoricul C.D. Aricescu afirmă că biserica a fost o grotă naturală adaptată de primii creştini nevoilor lor de cult, şi le era, de asemenea, o ascunzătoare perfectă pentru acele vremuri de persecuţii, fiind foarte bine camuflată, neavând nici o legătură cu exteriorul decât o mică uşă înspre miazănoapte, bine ascunsă, îngustă şi strâmtă, astupată mai apoi în vremea domniei Sf. Vv. Neagoe Basarab.

Pomelnicul monastirii pomeneşte ca prim ctitor pe Basarab I voevod dar memoria localnicilor merge cu mult înainte de acesta vorbind de un anume Harabo Vodă în sec. XIII sau chiar Vlad Voevod, către sfârşitul sec.XI.

La 23 Iunie 1512, monahia Magdalina ( în mirenie Muşa, fiică şi soţie de boier, proprietară ereditară a moşiei de la Corbi ) (re)înfiinţează monastirea de la Corbii de Piatră, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, pe care o închină nepotului său, Sf. Vv. Neagoe Basarab, acesta dăruind monastirii statutul de monastire domnească. Astfel, conform cercetărilor lui N. Iorga, monahia Magdalina înfiinţează la Corbi prima monastire de călugăriţe de la noi din ţară. Monastire unicat la noi în ţară, fiind singura monastire de călugăriţe ridicată la rang de monastire domnească. Mai târziu, diaconul Pavel de Alep, care în 1658, îl însoţeşte pe patriarhul Macarie al Antiohiei în Ţara Românească, vizitând şi biserica din piatră de la Corbi ne lasă mărturia că era ,,o biserică mică dar foarte frumoasă în care se mai pot încă vedea pe pereţi vechile zugrăveli şi care a fost redeschisă în urma vedeniei pe care a avut-o un pustnic sfânt”.

Prins între dealuri şi văi abrupte, Corbii e, de fapt, un capăt de lume – un loc din care încep şi în care se sfârşesc mai toate drumurile ce duc din Argeş în Transilvania. Niciodată muntele nu a despărţit, ci a fost drum tainic de trecere, de legătură, de unire – un drum “de fraţi” prin care românii pribegi din Jina s-au oprit la Corbi pe la începtul sec.XVIII. S-au aşezat în jurul monastirii, fapt ce a făcut ca peste ani, călugării iubitori de isihie să-şi caute pacea inimii mai în inima muntelui lăsând biserica noii comunităţi. Şi curând după aceasta, oamenii zidindu-şi biserică nouă, au lăsat-o pe aceasta pradă timpului.

Alături este casa albastră a Mariei Vlădescu, mama Uţa, cum o ştie toată lumea. Curtea de fapt nu-i o curte ci un crâmpei de rai, cu iarbă bogată şi verde- verde, cu un pârâiaş care străbate curtea pe lângă casă, coborând dintr-o cascadă formată într-o scobitură gigantică în stâncă, un fel de căuş de piatră ce se află acolo, slujindu-i acestei femei în loc gard şi de adăpost, ca un imens saivan din piatră. Sunt stânci uriaşe prăbuşite în timpuri imemoriale şi care zac împrăştiate pretutindeni iar de sus de tot cade firul acela de apă, spulberându-se în mii de cioburi translucide. Poate că aici, la adăpostul căuşului de stâncă se aflau faimoasele tabere de antrenament ale cruciaţilor lui Iancu Corvinul, cavaleri veniţi din toată Europa să lupte sub semnul corbului cu crucea’n cioc. Inspirat din folclorul local, scriitorul Alexandru Odobescu – cercetător pasionat şi avizat al “antichităţilor” zonale – consemna, într-un raport din anul 1861, prezenţa, la începutul veacului XVII, a unei alte oştiri în preajma monumentului: “La satul Corbi este o bisericuţă săpată în stâncă, unde se zice că s-au adunat rămăşiţele oştirii lui Mihai Viteazul, după uciderea de la Turda”.

Pe unul din pereţii căuşului de gresie, un pasionat al istoriei locale a descoperit piciorul unui uriaş, fixat în piatră, sub cornişa muntelui, cu călcâiul ieşit în afară şi coapsa culcată într-o odihnă fără sfârşit. Acum i se vede şi braţul drept iar capul, căzut, se intuieşte pe jos, din bucăţi de gresie. Uriaşul, l-au simplificat sătenii. Iar deaupra lui, modelat tot în stâncă se iţeşte un cap. Să fie un dinozaur? Poate. Sau poate …? Mde, fiecare cu imaginaţia lui.

Oricum, în inima Muşcelului, la “Corbii de Piatră”, s-ar putea turna cel mai grozav film despre pietre şi stânci, despre legende şi uriaşi, despre sihaştri şi oameni dârji în credinţă – ca Elisabeta Rizea din Nucşoara – un film poetic, ca o meditaţie prelungă şi tăcută, ca o zicere din zvâcul inimii, ca o rugăciune. Amintirile, oricât de îndepărtate ar fi, nu pier odată cu oamenii, ci se îmbracă în haine de poveste, făcându-se una cu locul.

România este grădina Maicii Domnului. Şi datorită unor minunăţii ca cea de la Corbi.

Trebuie să mergi şi s-o vezi, să plăteşti tribut de uimire faţă de minunăţia ei pentru că are ea un mod tainic de a vorbi sufletului încât cuvintele devin de prisos

Corbii de Piatră. Aşa se numea locul acesta înainte. Şi o taină binecuvântată îi acoperă astăzi istoria.